Învață să clădești! - cum să îți reconstruiești viața -

Lego-ul = jocul copilăriei ce m-a învățat să clădesc.

De când suntem mici, învățăm să construim. Ne naştem şi aterizăm în lumea asta fără un scop clar şi fără direcție. Apoi, cu fiecare clipire descoperim uneltele necesare pentru a ne dezvolta.

Fiecare om trăieşte pentru a-şi contura propria poveste - unele se nasc din dramă, înfrângeri, pierderi sau trădări, altele au la bază iubire, speranță şi lumină. A mea ? Un amalgam. Dar oricum ar fi, ele merită trăite la maxim.

Îmi place să văd viața ca pe un joc de logo infinit, unde Terra este doar primul nivel. Cu fiecare piesă, pui o cărămidă la propriul imperiu.

Practic vorbind, eu am învățat de la 3 ani să asamblez piese pentu a putea crea ceva palpabil: de la roboți BIONICLE, la nave din STARWARS, până la castele cu pază, dar şi clădiri imperioase din lumea întreagă: Coloseumul, Turnul din Pissa, Arcul de Triumf etc. Erau făcute ori din lego, ori din hârtie cartonată, reprezentând puzzle-uri 3D. De asemenea, realizam si puzzle-uri normale.

Prima catastrofă din viața de copil a fost când mama îmi cumpărase un puzzle de 1500 de piese din High School Musical cu Troy si Gabriela la care muncisem 2 zile jumate, iar bunica mea s- a împiedicat şi a raşchetat capul protagonistului din mult iubitul serial. În imaginația mea, construiam o poveste de iubire între 2 adolescenți, nu doar o simplă imagine, iar mare mi-a fost furia când am realizat că doamna Meri a năruit tot. M-am simțit neîndreptățită şi descumpănită, iar din cauza nervilor, am țipat şi am dat cu piciorul la rândul meu peste restul pieselor de puzzle, răspândindu-le în întreaga sufragerie. Unele au intrat sub pat, altele au ajuns pe balcon, pe unde le-a luat vântul, cert este că nu am mai putut reface povestea de dragoste dintre cei 2. Şi astfel, a pălit pe veci acea imagine din realitatea mea.

Amintirea din copilărie a devenit metafora vieții mele. Cu fiecare pumn pe care l-am primit de la viață, am învățat însă să renasc: mai puternică, mai curajoasă şi cu tot mai multă iubire de oferit. Nu a fost însă deloc uşor.

La 8 ani, am primit o veste care avea să-mi cutremure întreaga existență. A avut loc un accident de mașină, iar tatăl meu se afla la volan. A murit instantaneu când automobilul s-a răsturnat într-un șanț. La 16 ani, mama a suferit un AVC, iaz deznonământul a fost același. 

M-am simțit singură pe lume și liberă, poate  prea liberă pentru un adolescent. Așa am învățat că viața vine în valuri: unele te înalță, altele te izbesc de mal, iar tot ce îți mai rămâne este să te zbați, să înoți la suprafață. 

În toată această nebunie, aveam o alegere de făcut: să cad pradă nedreptăților și să mă adâncesc în trecut sau să privesc cu speranță către viitor, visând să construiesc ceva măreț.

Am ales a 2 a opțiune. Dar adevărata încercare a fost aceea de mă recompune iar. Piesă cu piesă. Exact ca puzzle-ul. De a construi fără garanții. De a iubi fără plasă de siguranță. De a visa fără certitudinea că va ieși. Renașterea nu e spectaculoasă. Nu vine cu aplauze.Nu vine cu certitudini. Vine cu o masă goală și o mână de piese împrăștiate.

Și cu o alegere: să spui „e prea greu” sau „hai să vedem ce iese”.

Eu am ales să clădesc. Nu pentru că știam cum va arăta finalul. Ci pentru că refuzam să rămân în ruină. Și poate asta e, de fapt, maturitatea: nu să eviți catastrofa,ci să înveți să faci din ea fundație. Pentru ceva mai mare.

Scrisul, fotografia, videografia și medicina, toate au reprezentat fundații pe care le-am creat pentru mine din viitor. Pentru un vis: acela de a aduce oamenii împreună într-un proiect. 

Următorul an  reprezintă provocarea supremă pentru mine. Pentru că lucrez la cel mai complex program. 

WE GROW - un safe space pentru adolescenți și tineri.