Uneori prieteniile se rup.

A fost o perioadă în viața mea, când prietenii erau totul pentru mine. Îi iubeam cu entuziamsmul unui copil care primea jucăria mult visată de la un părinte, deşi trebuie să recunosc, nu le împărtăşeam prea des sentimenetele mele. Poate chiar, spre deloc.

Nu ştiam să-mi exprim recunoştința pentru tot ce aveam şi nici nu vedeam necesar lucrurul acesta. Totul curgea de la sine.

Eram implicată 100% în acele relații. Dar ştiți ce înseamnă asta ? Nu doar momente de extaz şi fericire, ci uneori tristețe, furie, nedreptate.

Au trecut anii şi am ajuns la 25, iar amigdala, partea din creierul meu care se ocupă cu gestionarea emoțiilor, s-a dezvoltat şi ea. Acum sunt mai calmă, mai aşezată si sper eu, mai rațională în momente de cumpănă.

Nu vreau sa povestesc detalii intime, nici să fac un jurnal despre ce a fost între mine şi unele persoane dragi, dar mi-ar plăcea să povestesc câteva întâmplări de dragul unor amintiri de mult apuse.

Când ai avut o viață ca a mea, plină de valuri care deşi nu te-au dărâmat, te-au luat pe sus la vârste fragede, simți constant că eşti cu 3 paşi în urmă față de alții şi te lupți cu o frică inconştientă de a nu fii lăsat singur, pus de o parte. Nu e ceva ce spun des și cel maj posibil, până de curând, nici nu aș fi admis asta. Dar adevărul este că, cea mai mare frică a mea, a fost întotdeauna, singurătatea.

Și cumva, am reușit să mă înconjor de oameni care să mă susțină, chiar și când eu credeam cel mai puțin în mine. La 16 ani îl aveam pe iubitul meu și toată gașca din liceu, iar cu fiecare vacanță și revelion petrecut împreună, credeam că o să îmbătrânim în aceleași circumstanțe.

În anul 1 de facultate, pe 1 ianuarie, eram la o vilă în Predeal, iar eu cu fetele stăteam într-o cameră și învățam canalul inghinal la anatomie. Tragico-comic, nu ? Ziua eram la ski, iar seara, în loc să dansăm pe mese, studiam. Nu mi-ar ajunge degetele de la mâini dacă aş enumera de câte ori m-au ajutat cu învățatul prietenii mei in sesiune şi nu numai, dar nu asta ne lega. Ci ceva mai profund, îmi place să cred că pasiunea pentru a explora viața, a călători şi a fii uniți în tot acest proces.

În vara anului 2018, am făcut înconjurul Olandei cu trenul, iar pe bicicletă am pedalat alături de toți prietenii din Tu Delft până în Haga, la mare. Am bătut la pas oraşele: de la Amasterdam şi satul pescăresc Volendam, până la Rotterdam unde am văzut ce înseamnă un brownie cu adevărat.

La facultate în schimb, colegii erau noi, a trecut ceva până ne-am apropiat şi am făcut un grup de 7 fete. Dar şi după, totul a devenit nu doar mai uşor, dar şi mult maj frumos. Am început sa mergem la bibiliotecă împreună, să împărțim cursuri şi materiale. Ulterior, am făcut şi excursii împreună. Ne-am bulgărit la Sinaia după parțialul de faramcologie şi am urcat până sus pe pârtie.

Astea sunt doar câteva amintiri, a mai fost si revelionul la Paris, unde eu si prietena cu care stăteam în cameră ne ciondăneam non stop, pentru că îmi luasem camera foto cu mine şi dorindu-mi să imortalize fiecare moment, ne tot pierdeam una de alta. Oricum seara, tot în acelaşi pat ajungeam. Destinația era clară :))

Astea sunt doar câteva amintiri frumoase petrecute alături de oameni care, până acum ceva timp mi-au fost ca a 2 a familie.

Dacă mai ținem legătura ? Da şi nu. Cu unii încă ies în oraş şi sunt constant prezenți în planurile de vacanțe şi de viață, alte legături s-au destrămat.

Şi am înțeles că “oamenii vin şi pleacă” din viața ta, uneori anunțat, alteori doar se aşterne liniştea peste voi şi oricum ar fi, este perfect în regulă.

Am învățat să privesc fiecare prietenie ca pe un dar. Unele cadouri le păstrez toată viața, acolo în cutiuța cu amintiri, iar de altele “te descotoroseşti” pentru a face spațiu pentru ce va urma.

Și da, uneori prieteniile se rup. Dar asta nu înseamnă că dragostea dintre oameni dispare. Înseamnă doar că viața ne cheamă pe drumuri diferite. Și poate, cine știe, într-o zi, acele drumuri se vor intersecta din nou.